A fi sau a nu fi “empatic” ?
Se pare că este întrebarea zilei pentru un judecător penalist.
În drama judiciară care implică, in primul rând, cel mai important drept câștigat de om, libertatea, judecătorul, între cele două exigențe principiale, prezumția de nevinovăție și aflarea adevărului, pronunță condamnarea numai atunci când are convingerea că acuzația a fost dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Capacitatea judecătorului de a urmări obiectiv și imparțial duelul judiciar între argumentele acuzării adică ale procurorului (Ministerul Public) cel care aduce în fața sa cazul de judecat și argumentele apărării adică ale avocatului, cel care reprezintă inculpatul depinde, în mod evident, de conștiința sa juridică, de fondul experienței, cultura și învățătura temeinică a mecanismului de apreciere a probelor, pe criterii obiectiv-științifice.
În fața judecătorului sunt etalate de o parte și de alta argumente contradictorii iar judecătorul este ținut să reconstituie faptul infracțional și circumstanțele cauzei, un proces psihologic complex și anevoios care conduce la o soluție corectă numai în măsura în care din hotărârea sa transpar clar, respectarea de către judecător a principiilor de formare a probelor, a utilizării criteriilor psihologice judiciare de interpretare a mărturiilor, a comportamentelor simulate și bineînțeles, componenta etică care este moralitatea judecătorului și buna sa credință.
În procesul penal, rolul judecătorului este de a sta la mijloc și a cântări.Evident că i se cere judecătorului o mare capacitate de înțelegere psihologică.
Rolul avocatului în procesul penal este de a obține înlăturarea sau diminuarea răspunderii penale.Căutarea de chichițe procedurale sau recurgerea la modalități de inducere a îndoielii , prin prezentarea de probe noi, toate în beneficiul justițiabilului.Pledoaria cere și ea măiestrie iar avocatul trebuie să știe să capteze interesul judecătorului.
Pentru judecător, cercetarea judecătorească este un constant efort intelectual.Judecătorul nu trebuie să se plaseze nici în papucii acuzatului și nici în papucii victimei.O astfel de “empatie” conduce la subiectivism și este străină exigențelor unui proces echitabil.
Sigur că judecătorul este om și ca orice om, face judecăți de valoare putând reacționa emoțional la diverși stimului exteriori generați de atitudini de aprobare sau de dezacord însă profesionalismul judecătorului constă în reducerea, pe cât posibil, a gradului de subiectivism în activitatea de judecată.
În procesul de formare a convingerii intime a judecătorului cu privire la justețea soluției, orice exces este dăunător.
Astfel, bănuiala excesivă înseamnă ca judecătorul să se substituie procurorului iar compasiunea pentru cel apărat , fie acuzat sau victimă, înseamnă situarea în poziția apărătorului.
Profesionalismul este autocontrol riguros dar nu rigiditate, este echilibru adică lipsa de simpatie sau de antipatie pentru justițiabili și bună credință adică loialitate și temperanță.
În duelul judiciar, atât procurorul cât și avocatul, au propriul punct de vedere pe care caută să-l impună cu ocazia dezbaterii în cauză.Argumentele contradictorii prezentate de cei doi protagoniști sunt reflectate în gândirea judecătorului și trecute prin filtrul propriu al experienței de viață, al culturii generale și judiciare temeinic însușite și prin informațiile desprinse din probele administrate în fața sa.
Soluția este luată de judecător în urma unei îndelungi chibzuiri adică în procesul deliberării.
Într-un complet colegial de apel, hotărârile sunt definitive și executorii astfel că armonizarea și compatibilizarea pe speța dedusă judecății a gândirii celor doi membri ai completului de judecată sunt esențiale. O soluție comună crește încrederea în actul de justiție.
Ergo, judecătorul care are cu adevărat vocație, răspunzător de aplicarea Legii, are un înalt grad de responsabilitate în a proteja drepturile fundamentale ale fiecărui justițiabil.