Când știrea din 13 octombrie 2016, cum că Bob Dylan, celebru cantautor folk american a luat premiul Nobel pentru Literatură pentru “ crearea de noi moduri de expresie poetică în marea tradiție a muzicii americane “ a apărut, eram în biroul meu, la Curte.În dreapta dosare, în stânga dosare.Pe birou, dosare, pe jos, dosare. Sute de volume de urmărire penală (aduse prin Palatul Justiției cu căruciorul tip Carrefour).
Care mai de care, în media, aducea la cunoștința novicilor că decizia Academiei Suedeze e minunată, pentru că, înainte de toate, Bob Dylan a fost poet și s-a apucat de muzică pentru ca versurile sale să ajungă astfel la public iar versurile sale, puse pe muzică sunt dumnezeiesc de frumoase…
“De câte ori omu-n sus va privi, până cerul să-l vadă-ndeajuns? și câte urechi necesare-i vor fi, ca s-audă al lumilor plâns?câți mai au de murit ca s-aflăm în sfârșit,că oameni prea mulți au murit?”
Eu m-am gândit la antecesori, la Saramago, la Coetzee, la Pamuk, la Llosa…
Lumea s-a schimbat și eu nu-mi dau seama?
M-am întors la dosarele mele cele de toate zilele.E o pretinsă luare de mită prin doi interpuși, mi-am zis.
150 de pagini numai rechizitoriul! Făcut de doi procurori. Clar, la anul, premiul Nobel pentru Literatură va fi decernat unui procuror DNA pentru rechizitoriul fluviu…
Am deja nostalgia vechilor rechizitorii, structurate cu precizie matematică pe situația de fapt, cu trimiteri clare la probele în acuzare, și cu un dispozitiv care încheia în mod logic, algoritmul juridic al trimiterii în judecată, așa cum era la începutul carierei mele, parcă în cu totul alt timp.
Ca judecător, ai pe masă, într-o singură ședință niște zeci de dosare.La judecata în fond, ești unul singur.Mai mulți inculpați, cu o armată bine întărită de avocați care vor să vorbească cât mai mult, pe măsura onorariilor încasate că, deh, cum e și normal, clientul trebuie să fie impresionat de prestație.
Pe măsura rechizitoriilor tip roman, apărările scrise se întind pe zeci de pagini, recitite la proba orală, în ședință.Și fiecare vrea să fie ascultat.Pentru că, aceasta este propriu penalului, fiecare dosar închide între coperțile sale câte o dramă la capătul căreia poate veni pedeapsa cu ani grei de pușcărie sau eliberatoarea absolvire de vină, achitarea. Totul depinde de cât de bine e făcut și cât de bine e combătut, rechizitoriul.
Între aceste borne, balanța o ține judecătorul , departe și străin de orice exces .
În stabilirea adevărului judiciar, judecătorul, tocmai pentru că are această misiune, trebuie să fie mai mult Om, să-și cultive independența interioară și să dovedească multă,răbdătoare și anevoioasă muncă pentru soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil.
Citesc într-un rechizitoriu “Se relevă mențiuni olografe… activitățile materializate cu trimitere la cele descrise…. implicarea extinsă demonstrează colaborarea infracțională evidentă și asumarea atributelor pentru obținerea dispoziției…angrenaj ce a cuprins și implicarea inculpatului X…”
O iau de la capăt, cu același fragment…Cele opt ore s-au scurs demult în clepsidra zilei .
Sunt încă la birou.Dosare în dreapta, dosare în stânga, pe jos dosare.
Câte drumuri un om ar avea de făcut, până să se considere Om?
Răspunsu-i vânare de vânt.